/ 53

orice spunem despre Dumnezeu se transforma intr-un nou idol, intr-o imagine, in ceva ce sta in fata noastra, la care ne uitam, si ne zicem "woooow" sau "un asemenea dumnezeu nu merita sa cred in el".

tot ce zicem despre Dumnezeu, zicem de fapt despre noi.

rupem o parte din noi si incepem s-o consideram entitate distincta.

singurul mod in care, pentru mine, are sens sa ma gandesc la Dumnezeu e ca la Cel care mi-a dat viata.

pentru ca nu eu sunt sursa propriei mele vieti.

si nici parintii mei.

pentru ca viata nu inseamna procese chimice care se desfasoara in celulele trupului astuia - viata o simt atunci cand ma simt simtind.

e ceea ce simt cand ma simt pe mine.

asta e ceea ce se cheama autoafectivitate.

si nu eu sunt sursa vietii pe care o simt in trup si in minte si in inima. inseamna ca sursa e in alta parte. si sursa asta o numesc Dumnezeu.

si incerc, cat de tare pot, sa nu am o imagine despre ea.

apropo, imi place mai tare sa-i spun Ea decat El. pentru ca a da viata, a iubi si a avea grija sunt mai curand ceva care fac femeile.

si daca tot Dumnezeu e dincolo de orice concept, inseamna ca si a spune despre Dumnezeu ca e un El e fals. a spune ca e o Ea e la fel de fals, dar mai aproape de ceea ce simt eu ca fiind viata.